ECLEZIASTUL

CARTE.

CARTEA ECLEZIASTULUI

“Confesiunile” împăratului Solomon

1:1 verba Ecclesiastes filii David regis Hierusalem
1:2 vanitas vanitatum dixit Ecclesiastes vanitas vanitatum omnia vanitas
1:3 quid habet amplius homo de universo labore suo quod laborat sub sole
(Latina Vulgata)
Această carte biblică este deosebită !
Foarte potrivit a fost denumită de unii, “Confesiunile Împăratului Solomon” (asemenea “confesiunilor lui
Augustin”). Autorul ne mărturiseşte că este un om care şi-a închinat eforturile înţelegerii scopului existenţei
umane. Însă a făcut acest demers cedînd egoismului şi senzualităţii, astfel mărturiseşte că mai întîi a cules
roada lor în insatisfacţia şi disperarea profundă pe care le-a trăit. Apoi, la finalul tuturor căutărilor sale spune
că a “prins” în cele din urmă lecţia pe care Dumnezeu a vrut să i-o dea. Fără Dumnezeu filozofia omenească
rezultă inevitabil în această constatare: “deşertăciune a deşertăciunilor,… totul este deşertăciune”!
Rostul înţelepciunii Ecleziastului este de a-l feri pe om să-şi risipească această viaţă. Să nu rămînă din ea o
goană după o fericire şi o satisfacţie de care nu are niciodată parte! Viaţa are sublimitate şi poate căpăta sens.
Depinde de ce constată fiecare din interogaţiile şi demersurile care le face asupra existenţei sale..sau măcar,
dacă face aceste lucruri, adică se întreabă şi cercetează.
La concluzie, autorul ei evidenţiază că secretul unei vieţi care să aibă sens şi să cunoască împlinire constă
dintr-o tinereţe consacrată Domnului. După toate probabilităţile se pare că a ajuns la această concluzie,
(doar?) la bătrîneţe !
CINE ESTE CEL CE-A SCRIS-O?
Aceasta este o a treia carte scrisă de Împăratul Solomon după Proverbe şi după Cîntarea Cîntărilor.
Autobiografia lui dramatică din vremea cînd pare că s-a depărtat de Dumnezeu. Constatarea sa amară de
viaţă fără sens care îşi are explicaţia în relaţia distantă cu Dumnezeu. Atunci a aflat că toate eforturile omului
de a-şi găsi satisfacţie şi pace independent de Dumnezeu, rămân fără rezultat, şi nu numai. Conduc la
disperare ! Îl duc chiar pe culmile ei !
(Easton’s Bible Dictionary)
Indicii după care aflăm că Solomon este autorul cărţii:
 Solomon se identifică singur ca autor al cărţii.
Ecleziastul 1:1 Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, împãratul Ierusalimului.
 Se vede după înţelepciunea de care este caracterizat:
Ecl.1:16 Am zis în mine însumi: ,,Iatã cã am sporit ºi am întrecut în înþelepciune pe toþi cei ce au
stãpînit înaintea mea peste Ierusalim, ºi mintea mea a vãzut multã înþelepciune ºi ºtiinþã. (VEZI,
1REGI 3.12)
 Se pomenesc construcţii care aflăm că s-au executat doar în timpul vieţii lui (poate aţi auzit de grădinile
suspendate ale lui Solomon ?)
Ecl.2:4-6 Am fãcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sãdit vii; mi-am fãcut grãdini ºi livezi de
pomi, ºi am sãdit în ele tot felul de pomi roditori. Mi-am fãcut iazuri, ca sã ud dumbrava unde
cresc copacii. (vezi descrierile complexelor construcţii din 1Regi 7:1-12)
 Bogăţia de care se vorbeşte în Ecleziastul, ni-l indică pe Solomon ca autor al acestei cărţi:
1
Ecl.2:7-9 Am cumpãrat robi ºi roabe, ºi am avut copii de casã; am avut cirezi de boi ºi turme de
oi, mai mult de cît toþi cei ce fuseserã înainte de mine în Ierusalim. Mi-am strîns argint ºi aur, ºi
bogãþii ca de împãraþi ºi þãri. Mi-am adus cîntãreþi ºi cîntãreþe, ºi desfãtarea fiilor oamenilor: o
mulþime de femei. Am ajuns mare, mai mare de cît toþi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim.
(VEZI, 2CRONICI 9:13-28)
TITLUL- ce înseamnă “ecleziastul” ?
Numele cărţii înseamnă “predicatorul” sau “filozoful” (învăţătorul şi moralistul). În limba evreiască cuvântul
pentru “ecleziast”, “kohelet”, îl semnifică pe cel ce convoacă o adunare şi o prezidează. “Orator” ar fi o altă
traducere potrivită. Dar şi mai potrivită ar fi “vorbitorul”.
Această denumire de “ecleziastul” o datorăm traducerii Septuagintei care derivă din cuvântul “ekklesia”
(greacă) ce înseamnă “adunare”, ulterior “biserică”. De aceea şi foarte mulţi lingvişti biblici oferă traducerea
titlului cărţii sub forma, “cel ce vorbeşte în faţa adunării”, “cuvîntătorul”, “cel ce se adresează obştii”, “cel ce
învaţă”, sau “cel ce predică”.
Să ţinem minte atunci că Solomon nu-şi prezintă concluziile independent “adunare”... Adesea el a vorbit în
prezenţa slujitorilor sau a oaspeţilor săi. Solomon nu a fost un filozof singuratic care a ajuns să se amărască
singur cu reflecţiile sinistre asupra vieţii. El a urmărit atît înţelepţirea sa, dar şi a oricărui alt ascultător al său…
Ca şi om vorbeşte cu autoritatea celui ce nu a fost lipsit de mijloace pămînteşti în căutarea fericirii. Solomon a
dobîndit nu doar faima celui mai înţelept, dar şi a celui mai bogat om. Isus spune despre el toate acestea !
Într-adevăr, Dumnezeu i-a răspuns cererii sale,
1Regi 3:12 ... voi face după cuvîntul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n’a fost nimeni înaintea ta şi nu
se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îţi voi da şi ce n’ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încît în tot timpul vieţii
tale nu va fi niciun împărat ca tine. Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David,
tatăl tău, îţi voi lungi zilele.
DATAREA ECLEZIASTULUI
Unii susţin că a fost scrisă în perioada postexilică, deci după robia evreilor în Babilon. Însă datorită expresiei
din 1:16 unde Solomon vorbeşte de mai mulţi înţelepţi care au stăpânit Ierusalimul înaintea lui, alţii au fost
înclinaţi să creadă că este scrisă doar cu câteva sute de ani înaintea de venirea lui Hristos.
Însă, ştim că doar Solomon a fost singurul fiu al lui David care a domnit peste Israel de pe un scaun de
domnie din Ierusalim, aşa cum a şi declarat în 1:1 şi 12 - Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David,
împãratul Ierusalimului…Eu, Eclesiastul, am fost împãrat peste Israel, în Ierusalim.
Ca prin urmare putem aprecia că Ecleziastul a fost scrisă pe la sfârşitul vieţii lui Solomon, în jurul anilor
945-935 (el a domnit între 971 – 931 în. de H.). Dacă este aşa, ştim că aceasta este perioada în care gloria cu
care Solomon şi-a inaugurat domnia începe să decadă şi că divizarea Israelului în două împărăţii, este
apropiată.
Tradiţiile evreieşti ne spun că Solomon a scris Cântarea Cântărilor în anii tinereţii sale, Proverbele, la o
vârstă medie, iar Ecleziastul, în anii bătrâneţii sale, o cartea ce exprimă regretul nesăbuinţei sale şi a
timpului pierdut în lumesc.
SCOPUL SCRIERII CĂRŢII
A determina care este scopul oricărei cărţi a Bibliei este un pas extrem de important pentru buna ei înţelegere.
Fapt cât se poate de adevărat în ce priveşte Ecleziastul. Unii spun că ar fi o carte greu de înţeles şi
interpretat… aşa să fie ? Nici vorbă ! Este una dintre cărţile biblice cele mai desluşite ca înţeles !
Solomon a primit mai multe personalităţi ale vremii sale venite în vizită datorită faimei înţelepciunii sale. Printre
acestea s-a numărat şi regina din Şeba, numită “împărăteasa de la miazăzi” (Mat.12:42; Luca 11:31).
Poate întrebările existenţiale ale oaspeţilor l-au îndemnat să scrie cartea...?!
2
Pentru a ajunge la înţelesul unei cărţi biblice este uneori bine să sărim exact la sfîrşitul ei. Aşa stau lucrurile
cu Ecleziastul! Interpretarea întregii cărţii trebuie făcută în lumina concluziilor ei de la sfîrşit. Altfel ne
confruntăm cu tot felul de contradicţii.
12:13 Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om.
A te teme de Dumnezeu nu înseamnă să fi cuprins de frică animalică. Nu implică spaimă, ci mai degrabă
respectul cuvenit şi ascultarea datorate Creatorului nostru.
Imediat după aceea, Ecleziastul oferă şi raţiunea pentru care să ne temem de El.
12:14 Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este
ascuns, fie bine, fie rău.
Atunci, viaţa nu poate fi trăită într-un abandon în plăcere, sau într-o nepăsare indiferentă fiindcă totul va fi
judecat de Dumnezeu. Ce-i rău, dar şi ce-i bun!
Cartea învaţă despre valoarea incalculabilă a vieţii, dar fără a oferi speranţa unei vieţi eterne ori a învierii.
Principala premiză a cărţii este că omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui
pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Ca prin urmare, înseamnă prudenţă să te temi de Dumnezeu
şi să abordezi un curs chibzuit al vieţii.
Exact nesocotirea învăţăturilor ei populează iadul cu suflete !
Sîntem adesea speriaţi de cît de puţin avem de trăit. Mulţi dintre cei care au auzit citit sau auzit Ecleziastul
pentru prima dată îşi risipeau inconştient viaţa pînă atunci. Într-un fel Solomon ne mărturiseşte că şi-a risipit o
mare parte a vieţii sale şi că ajunsese prea bătrîn pentru a mai recupera ceva. Dar nu era prea tîrziu pentru
cei mai tineri. De aceea, concluzia cărţii se adresează celor tineri:
12:1 Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii,
cînd vei zice: ,,Nu găsesc nici o plăcere în ei“;
Se pare că unii dintre ascultătorii lui credeau că celor buni şi drepţi le merge întotdeauna bine. Dar asemenea
lui Iov şi Ecleziastul pare că spună că nu-i chiar aşa. Lămureşte mai întîi că înţelepciunea, bogăţia, educaţia şi
religia pretind să dea sens vieţii. El le-a încercat pe fiecare pe rînd, dar fără rezultat. Ba mai mult, a sfîrşit în
deznădejde şi cinism.
Cu toate acestea, Ecleziastul nu sfîrşeşte într-o notă de pesimism sumbru. Chiar vîrstnic fiind, autorul
arată dragoste de viaţă, chiar ne împărtăşeşte secretul care l-a aflat: se poate găsi sens vieţii !
Se poate cunoaşte o măsură bună a fericirii şi a satisfacţiei pe acest pămînt, dacă… omul trăieşte
prudent. Dacă îşi dă seama de responsabilitatea pe care o are cum trăieşte şi pentru ce.
Întîi a elaborat asupra plăcerilor vieţii pentru a tempera entuziasmul nerealist al tinerilor. Nu s-a temut să-l
chestioneze pe Dumnezeu. A refuzat răspunsurile simpliste, tradiţionale la dilemele grele ale vieţii. A iubit
frumuseţea diversă a naturii şi a cultivat aproape fiecare ocupaţie nobilă. Bun cunoscutor al vinului şi al
mîncărilor. Ştia să se îmbrace bine. Stăpîn pe arta construcţiilor şi chiar a războiului. Ecleziastul iubea viaţa !
Nice Large Pike and Good Rhine Wine - If our Lord is permitted to create nice large pike and good Rhine wine, presumably I may be allowed to eat
and drink. —Martin Luther, “Martin Luther—The Early Years,” Christian History, no. 34.
Dar dorea să aducă orice concluzie asupra existenţei la sublima întrebare “ce rost au toate acestea?”
Într-un fel, el prezintă lumea în culori atît de întunecate încît să “lumina lumii” să iasă puternic în
evidenţă.
Într-un fel, Solomon a pregătit filozofic lumea pentru a vedea raţiunea credinţei. A pregătit-o să vadă
necesitatea încrederii în Isus prin a dezvălui zădărnicia vieţii fără Dumnezeu.
3
Iar dacă realizăm că aceste plăceri ale vieţii şi ocupaţii ale omului nu sînt totul în viaţă, nici nu dau sensul ei,
atunci Ecleziastul ne asigură că acestea pot aduce o contribuţie la înfrumuseţarea existenţei. Plăcerea,
înţelepciunea, prietenia, acţiunea la momentul potrivit şi credinţa pot fi tovarăşii de drum ai vieţii omului. Dar,
acestea ajută numai dacă teama de Dumnezeu caracterizează această viaţă.
În acelaşi timp, Ecleziastul demonstrează suveranitatea lui Dumnezeu asupra tărîmului creaţiei. Nici o
strădanie omenească nu-l poate înţelege pe Dumnezeu şi nu-i poate pătrunde complet căile. Doar El cunoaşte
secretele ordinii create.
Solomon privea viaţa şi lumea aşa cum era înaintea întrupării Cuvîntului. Atunci nici noi nu greşim dacă
percepem viaţa dinaintea credinţei noastre personale în Hristos, ca fiind deşartă, lipsită de sens real.
Autorul cărţii tratează problema existenţei foarte asemenea lumii contemporane dominate de o concepţie
despre lume şi viaţă materialist-atee. Marea majoritate nu vede nevoia unei relaţii personale cu El. Solomon
descrie inutilitatea unei existenţe în care Dumnezeu este ignorat, dar care se vrea împlinită şi utilă. Ce ridicol !
Tot ceea ce lumea propune spre fericirea omului rezultă în disperarea omului ! Cultivate cu asiduitate fie mitul
prosperităţii, al bunăstării sau al plăcerii… îl aruncă pe om într-o deznădejde cumplită !
VIAŢA ÎN ROZ ?!
Cartea prezintă nişte concluzii surprinzătoare pentru cine priveşte viaţa “în roz”. M-am întrebat cine mai
poate privi azi viaţa în “roz” ? Îmi dau seama că tinerii ! Pentru ei îndeosebi Solomon deconspiră acel mit al
vieţii în roz ! Le dezvăluie că deşi pare “roz” pe dinafară, vor afla că este foarte întunecată ! De ce ?
Fără Dumnezeu, filozofia omenească chiar ajunsă în culmea ei nu poate decât să conducă la deznădăjduitele
concluzii ale acestei cărţi care au făcut-o celebră în atît de multe cercuri:
Ec 1:2 O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
Ec 1:14 Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vînt!
De fapt exact aceste afirmaţii par , repet, par să contrazică restul Scripturii. Din cauza lor, mulţi au obiectat
vizavi de prezenţa ei în canonul biblic…”constatările ei par prea sumbre” au spus…dar se grăbesc!
Devine aproape descurajator dacă amintim aici că celebri ateişti au citat-o şi a devenit chiar favorita
unora (se pare, Voltaire). Dar fiindcă omul a încercat să fie fericit fără Dumnezeu, această carte vine să
demonstreze elocvent absurditatea acestei tentative. Solomon, cel mai înţelept om, a explorat fiecare
plăcere a vieţii, i-a trăit fiecare moment ai, iar concluzia lui a fost, “totul este deşertăciune”!
“ANIHILAŢIONISM” ÎN ECLEZIASTUL ?
Merită observat că din această carte se extrag unele versete care sînt greşit utilizate de mişcări religioase aberante
pentru a promova doctrine false privitoare la sufletul omului !
· anihilaţionismu l: Martorii lui Iehova (după moartea în trup sufletul încetează să mai existe - este anihilat), şi mai nou
susţinut de către unii dintre cei mai celebri reprezentanţi ai evanghelicilor (vezi, John Stott) care au trădat moştenirea
istorică a Creştinismului !
· inconştienţa după moarte sau, “somnul sufletului” : Adventismul de Ziua a şaptea (de la moarte şi pînă la înviere sufletul
este adormit şi nu trăieşte nici o experienţă, fie a cerului sau a iadului).
· purgatoriu l: Romano-Catolicismul (de la moartea în trup şi pînă la înviere sufletele sînt încă purificate).
· nirvana : Hinduismul (fericirea rezultată din faptul că nu se mai simte nici durerea nici plăcerea).
· deificarea : Mormonismul (mormonul vrednic atinge după moarte starea de dumnezeu).
Aproape toate aceste grupări citează pasaje ca,
Ecl.3:19-21 Cãci soarta omului ºi a dobitocului este aceeaºi; aceeaºi soartã au amîndoi; cum
moare unul, aºa moare ºi celalt, toþi au aceeaº suflare, ºi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc;
cãci totul este deºertãciune. Toate merg la un loc; toate au fost fãcute din þãrînã, ºi toate se
întorc în þãrînã. Cine ºtie dacã suflarea omului se suie în sus, ºi dacã suflarea dobitocului se
pogoarã în jos în pãmînt?
4
Greşeala lor de interpretarea constă în ignorarea scopului Ecleziastului cît şi în ignorarea restului
Bibliei. În lipsa de contextualizare a textelor pe care le extrag pentru a-şi susţine pretenţiile doctrinare ! Dacă
s-ar lua în considerare că ecleziastul vorbeşte dintr-o perspectivă strict pământească, poate nu s-ar săvârşi
acele mari orori doctrinare care periclitează destinul etern al omului.
Dimpotrivă, dată fiind deşertăciunea vieţii “supt soare”, ce ghinion că avem un suflet veşnic ! Aceasta
este mai degrabă constatarea la care ne-ar conduce !
De fapt, ideea generală a Ecleziastului este că omul are un suflet care din nefericire şi-l chinuie în
această viaţă dacă trăieşte fără Dumnezeu.
Şi mai spune că pentru sufletul omului această viaţă se dovedeşte deşartă dacă este trăită doar
pentru plăcerile sau ocupaţiile din această lume !
Prin Iov Dumnezeu a arătat că chiar şi un om neprihănit este un păcătos în ochii lui, iar
prin Ecleziastul lui Solomon, ne demonstrează că chiar şi cel mai înţelept om este un nebun
înaintea Lui !
Ce deosebire între experienţa de viaţă a omului de sub soare şi a celui “din Hristos” ! Omul
privit strict din perspectiva existenţei sale naturale este condamnat la disperare. Dar dacă
este privit din perspectiva existenţei lui Dumnezeu, poate cunoaşte sens şi împlinire.
EXPRESII CHEIE, reprezentative pentru învăţătura cărţii
Toate concluziile ecleziastului cu privire la lume şi viaţă par să atîrne de acest cuvânt – “deşertăciune”. Ce
poate să însemne ? Este un cuvânt ce apare de zeci de ori. După unii, de vreo 37 de ori. Eu am numărat cu
ajutorul lui “Online Bible”, vreo 25 de apariţii. Alţii, în schimb au ales ca şi cuvânt cheie expresia “sub soare”
pe care unii au numărat-o ca apărând de vreo 29 de ori. Eu am găsit-o în româneşte de 27 de ori. Amândouă
aceste cuvinte sunt într-adevăr grăitoare pentru ce se vrea să ni se comunice prin această carte !
Alte sensuri ale ei: “totul este inutil”, “zadarnic”, “nimic nu are rost”.
“Suflare”, “abur” sau “răsuflare” sunt traducerile literare (ad literam) ale cuvântului evreiesc tradus
“deşertăciune”. Acesta este “hebel”. Acesta apare extrem de frecvent în Vechiul Testament, de cele mai multe
ori având sensuri metaforice.
Astfel, vorbind de idoli Isaia spune că un vânt îi va distruge şi o suflare îi va arunca în aer. Cuvântul este
“hebel”:
Isaia 57:13 ªi atunci sã strigi, ºi sã te izbãveascã mulþimea idolilor tãi! Cãci îi va lua VÎNTUL pe
toþi, o SUFLARE îi va ridica. Dar celce se încrede în Mine va moºteni þara, ºi va stãpîni muntele
Meu cel sfînt.``
Apoi, în Noul Testament, Iacov îl foloseşte pentru a spune că viaţa noastră este foarte fragilă deoarece se
compară cu un abur. Adică, cu “hebel”.
Iacov 4:14 ªi nu ºtiþi ce va aduce ziua de mîne! Cãci ce este viaþa voastrã? Nu sînteþi decît un
ABUR, care se aratã puþintel, ºi apoi piere.
Cea de-a doua persoană ce s-a născut pe lume, adică Abel, are un nume care în evreieşte se pronunţă la fel
ca “hebel” – “abur”. Poate fi o coincidenţă, dar dacă într-adevăr numele său semnifică “vapor”, sau “suflare”,
poate să fie o referire la viaţa lui extrem de scurtă curmată prin crimă.
”Deşertăciune” are O SEMNIFICAŢIE EXCEPŢIONALĂ PENTRU ZILELE NOASTRE ! Cunoaşteţi expresia
neaoşă românească “nu mă aburi” ? Când ceva nu este realist, e basm, fantasmagorie, şi nu are valoare şi
îţi este oferit drept credibil, adevărat şi folositor, spui, “nu mă aburi” ! Ei bine, viaţa trăită fără Dumnezeu este
o glumă proastă !
5
La fel cum Legea era menită să-i conducă la Hristos pe cei ce erau sub ea, tot aşa această
carte a fost scrisă pentru a-i conduce la El pe toţi cei ce sunt “sub soare” (de pe faţa
pământului) ! Când legea lui Moise este necunoscută unora, când pentru alţii Evanghelia nu
are sens, a le arăta deşertăciunea vieţii fără o relaţie cu Dumnezeu poate fi o metodă foarte
eficientă de a le trezi interesul faţă de credinţă !
ECLEZIASTUL - O RAMPĂ DE LANSARE PENTRU EVANGHELIE !
Am văzut cum de multe ori s-a predicat oamenilor deşertăciunea prezentă sub soare pentru a le atrage atenţia
asupra insatisfacţiei unei vieţi fără Dumnezeu şi pentru a le arăta că au nevoie să vină la Hristos ! După
părerea mea, Ecleziastul reprezintă o excelentă metodă filozofică de abordare a evanghelizării !
“Marea dezamăgire şi frustrare”
Ecleziastul ne mărturiseşte că este foarte dezamăgit şi frustrat de lume şi viaţă. Şi nici nu ar putea fi altfel
dacă l-a neglijat pe Creatorul său în anii săi de pe urmă. Argumentul său este mai eficient decât toate
încercările de abordare a oamenilor prin alte raţionamente! Toţi trăiesc, mai mult sau mai puţin, şi resimt
personal insatisfacţia unei vieţi fără Dumnezeu. Cît de sincer o mărturisesc, asta-i altă problemă!
În cartea sa, Solomon a descris încercarea disperată a omului din toate timpurile de a da sens vieţii sale
şi de a-şi găsi fericirea şi împlinirea în viaţă. Dar, ne-a demonstrat că fără Dumnezeu, viaţa de fapt nu are
sens, iar omul nu poate găsi fericire şi împlinire !
Cereţi-le să vă spună dacă cu toată sinceritatea, dar toată, vă pot mărturisi că sunt fericiţi,
împăcaţi cu sine şi liniştiţi în sufletele lor ?
Unde-i fericirea ?
Nu-i de găsit în necredinţă. Voltaire s-a declarat un necredincios convins dar a ajuns într-o zi să scrie că, “mi-aş fi dorit să
nu mă fi născut niciodată”.
Nu-i de găsit în plăcere. Lordul Byron a fost cunoscut pentru că a trăit o viaţă de plăcere. Şi el a scris mai târziu în viaţa
lui, “viermele, cancerul şi necazul, sunt doar ale mele”.
Nu-i de găsit în bani. Cunoscutului milionar american Jay Gould nu i-au lipsit. Pe moarte a spus: “Cred că sunt cel mai
nenorocit om de pe pământ”.
Nu-i de găsit în faimă şi celebritate. Lordul Beaconsfield nu şi-a refuzat nimic de la viaţă. El a scris: “Tinereţea este o
greşeală. Maturitatea o luptă şi bătrâneţea un regret”.
Nu-i de găsit în gloria militară. Alexandru cel Mare a cucerit lumea cunoscută a vremii sale. La un moment dat a început
să plângă de disperare strigând, “nu mai am ce să cuceresc!”.
Unde se poate găsi fericirea adevărată ? Doar într-o relaţie cu Creatorul tău şi în nimic altceva ! Aceea este o fericirea pe
care nimeni nu ţi-o poate lua şi care nu depinde de nici o circumstanţă în viaţă.
“Drumul spre fericire are întotdeauna afişat indicatorul “drum în construcţie”, dacă
Dumnezeu este ignorat în viaţă.”
Metoda filozofică de învîrtire în jurul cozii…
Un cîine mare îl urmărea pe unul mai mic care se învîrtea în jurul cozii în tentativa evidentă de a o prinde.
L-a întrebat:
- “de ce te învîrzi aşa în jurul cozii tale?”
- “urmez filozofia şi am aflat secrete ale lumii pe care nici un cîine dinaintea mea nu le-a cunoscut. Astfel am
descoperit că ce-i aduce fericire unui cîine este coada lui. Ca prin urmare, încerc să mi-o prind iar cînd
reuşesc, voi ştii că am găsit fericirea!”
Cîinele mai bătrîn i-a răspuns atunci:
- “Fiule, în tinereţe şi eu am acordat atenţie problemelor lumii şi mi-am format nişte opinii. Şi eu mi-am dat
seama că ar fi bine cîinele să-şi găsească fericirea şi că aceasta stă în prinderea propriei cozi. Dar am mai
observat că atunci cînd mă învîrt în jurul ei, ea continuă să-mi scape, în timp ce atunci cînd îmi văd de
drum, coada mă urmează!”
Cît de adevărat şi la om ! Fericirea şi satisfacţia te urmează dacă-l urmezi pe Isus, şi nu te învîrţi filozofic în
jurul cozii !
C. L. James
6
(încă câteva) ÎNVĂŢĂMINTE DIN CARTEA ECLEZIASTULUI
Din Ecleziastul aflăm că viaţa nu poate fi satisfăcătoare fără Hristos, chiar dacă TOATĂ lumea ar fi a
noastră !
Solomon a avut într-adevăr, toată lumea la picioarele lui. Isus a spus-o ! A beneficiat de nişte circumstanţe
neobişnuite în care având toată capacitatea financiară de a atinge fericirea, toată dotarea intelectuală şi
oportunitatea politică de a obţine totul, şi nu a sfârşit decât să recunoască că toate sunt o goană după vânt şi
o deşertăciune. În ce priveşte fericirea sufletului său, toate realizările sale au fost insatisfăcătoare. În ce
priveşte dorinţa lui lăuntrică de fericire, nici una din plăcerile sale nu i-au adus-o. Solomon se adresează
îndeosebi celor ce se află acum în această cursă nebunească după fericire şi realizare, dar care sunt departe
de a beneficia de bogăţia, înţelepciunea sau poziţia lui Solomon care cu autoritate declară că tot ceea ce ei
urmăresc la un nivel net inferior lui, este deşertăciune, dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu !
Autoritatea lui Solomon în a ne arăta acest lucru este desăvârşită, nici un alt om cunoscând gloria şi
puterea pe care el a avut, şi neexistând nimeni care să poate spune că a trăit huzurul şi plăcerile pe care le-a
cunoscut el.
Mt 12:42 Împărăteasa dela Miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osîndi, pentru că ea a
venit dela marginile pămîntului, ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decît Solomon.
Inima noastră este prea mare pentru o lume aşa de mică şi zgârcită ! Ea ne oferă prea
puţin, deşi noi îi dăm atât de mult. Dar dacă îi întoarcem spatele şi privim la dragostea
lui Hristos, pur şi simplu inima noastră nu este capabilă să o adâncească sau să o
cuprindă ! De data aceasta, inima noastră este prea mică pentru ea !
1Ioan 2:15 Nu iubiþi lumea, nici lucrurile din lume. Dacã iubeºte cineva lumea, dragostea Tatãlui nu
este în El.
 Dacă vrei să-ţi iubeşti sufletul, va trebui să urăşti lumea. Ecleziastul face tocmai asta !
Nu-l putem acuza pe ecleziast că nu a arătat dispreţ faţă de lume !
VIDUL - UN “GOL ÎN INIMA”
El de fapt, ne spune că omul are un gol în inima lui pe care nici bogăţiile, nici plăcerile, nici realizările, nu-l pot
umple, ci doar Dumnezeu poate !
“INVESTIGAŢIA” PORNITĂ DE ECLEZIAST - Solomon a fost pus să devină “exploratorul” filozofic
al existenţei umane…
INIŢIEREA EXPERIMENTULUI - “Filozoful” porneşte în căutarea satisfacţiei şi fericirii în viaţă. Astfel
efectueză cercetări în următoarele domenii:
- în ştiinţă, 1:4-11
- în înţelepciune şi filozofie, 1:12-18
- în plăcere, 2:1-11
- în materialism (şi în a trăi “clipa”), 2:12-26
- în fatalism, 3:1-15
- în egoism, 3:16-4:16
- în religie, 5:1-8
- în bogăţie, 5:9-6:12 – “banii aduc, sau n-aduc fericirea ?!” părerile-s cam împărţite !
Money Defined
A London newspaper offered a prize for the best definition of money. It was awarded to a young man whose definition was, “Money is
an article which may be used as a universal passport to everywhere except heaven and as a universal provider of everything except
happiness.”
- în moralitate, 7:1-12:12
7
ENUNŢUL PROBLEMEI - “Totul este deşertăciune” – 1:1-3. Ignorându-l pe Dumnezeu, filozoful încearcă de
unul singur să găsească un sens al vieţii şi nu ajunge decât la această constatare.
 Într-adevăr, ecleziastul spune că totul este “deşertăciune”, dar observaţi că nu ia în deşert Numele
Domnului !
REZULTATUL EXPERIMENTULUI
Rezultatul experimentului confirmă presupunerea că dacă este trăită fără Dumnezeu, viaţa este un eşec.
Este o glumă proastă ! Acestea sunt concluziile “filozofului” nostru. “Tot ce este supt soare… este
deşertăciune !”
Învăţămintele pe care această carte ni le transmite sunt categorice şi nu au cum să fie înţelese greşit. Dacă
toată investigarea asupra vieţii făcute de “ecleziast” s-ar fi concluzionat cu această formulă, atunci ecleziastul
nu ne-ar fi făcut nici o descoperire. După părerea multora, viaţa nu este neapărat o plăcere.
Privită dintr-o PERSPECTIVĂ ATEE, viaţa nu poate conduce decât la fatalism, scepticism, pesimism şi
stoicism, sau alte …”isme” ! Dacă totuşi se ia în considerare existenţa lui Dumnezeu, nu pentru că avem
nevoie să-l creăm pentru ca să dăm sens vieţii, ci pentru că evidenta inutilitate a vieţii fără El ne obligă să-l
recunoaştem, viaţa capătă sens. Însă pentru a-l descoperi, trebuie să facem ce ne îndeamnă ecleziastul:
Din cauză că s-au poticnit de mult prea evidenta absurditate a vieţii despărţite de Dumnezeu, unii au negat
că această carte ar fi inspirată şi că şi-ar găsi locul alături de celelalte cărţi canonice care alcătuiesc Biblia.
Ecleziastul 2:17 spune într-adevăr că “urăşte viaţa”, dar tot el spune că “un cîine viu face mai mult decât un
leu mort” ! afirmaţie care poate fi numită orice, numai fatalistă, nu ! Dimpotrivă, este o apreciere a şansei
date în această viaţă de care în cele din urmă ne îndeamnă să ne folosim (să profităm) !
Ecleziastul 9:4 …Oricine trãieºte, tot mai trage nãdejde; cãci un cîne viu face mai mult decît un
leu mort.
Things Don’t Mean Happiness
Fortune magazine quotes a comment made by billionaire H. Ross Perot: “Guys, just remember, if you get real lucky, if you
make a lot of money, if you go out and buy a lot of stuff—it’s gonna break. You got your biggest, fanciest mansion in the
world. It has air conditioning. It’s got a pool. Just think of all the pumps that are going to go out. Or go to a yacht basin
any place in the world. Nobody is smiling, and I’ll tell you why. Something broke that morning. The generator’s out; the
microwave oven doesn’t work …. Things just don’t mean happiness.”
—Jim Long, Wheaton, Illinois. Leadership, Vol. 11, no. 2.
Ingredientele esenţialele ale fericirii: ceva de făcut, ceva de iubit şi ceva de sperat.
—Allan K. Chalmers, Christian Reader, Vol. 33, no. 4.
Cunoaşterea lui Dumnezeu fără recunoaşterea nevredniciei noastre duce la mîndrie. Recunoaşterea
nevredniciei noastre fără cunoaşterea Lui duce la disperare. Cunoaşterea lui Hristos reprezintă calea de
mijloc fiindcă în El îl recunoaştem pe Dumnezeu cît şi umanitatea noastră.
Blaise Pascal în Pensees
The Powers of Art
Art cannot make a man want to become good, but it can prevent him from imagining that he already is; it cannot give him
faith in God, but it can show him his despair.
—W.H. Auden. Leadership, Vol. 15, no. 2.
Life Today Is Overrated
I think we have lost the old knowledge that happiness is overrated—that, in a way, life is overrated. We have lost somehow
a sense of mystery—about us, our purpose, our meaning, our role. Our ancestors believed in two worlds, and understood
this to be the solitary, poor, nasty, brutish and short one. We are the first generation of man that actually expected to find
happiness here on earth, and our search for it has caused such unhappiness. The reason: if you do not believe in another,
higher world, if you believe only in the flat material world around you, if you believe that this is your only chance at
happiness—if that is what you believe, then you are more than disappointed when the world does not give you a good
measure of its riches, you are in despair.
—Peggy Noonan in Life, Liberty and the Pursuit of Happiness. Christianity Today, Vol. 38, no. 11.
8
How Rich We Are
Dear Lord, I have been re-reading the record of the Rich Young Ruler and his obviously wrong choice. But it has set me
thinking. No matter how much wealth he had, he could not ride in a car, have any surgery, turn on a light, buy penicillin,
hear a pipe organ, watch TV, wash dishes in running water, type a letter, mow a lawn, fly in an airplane, sleep on an
innerspring mattress, or talk on the phone. If he was rich, then what am I?
—William Boice, Phoenix, Arizona in The Christian Standard. Leadership, Vol. 4, no. 4.
Do Not Leave Wealth to Your Children
From a homily on Romans: If you wish to leave much wealth to your children, leave them in God’s care. For he who
without your having done anything, gave you a soul, and formed you a body, and granted you the gift of life, when he sees
you displaying such munificence, and distributing your goods, must surely open to them all kinds of riches. Do not leave
them riches, but virtue and skill. For if they have the confidence of riches, they will not mind anything besides, for they
shall have the means of screening the wickedness of their ways in their abundant riches.
—John Crysostom, “Money in Christian History,” Christian History, no. 14.
Principalul sentiment care-l stăpîneşte pe omul modern care se bucură de toate avantajele
bunăstării, educaţiei şi tehnologiei, este dezamăgirea.
“Este destul de greu să aflăm ce aduce fericirea…atît sărăcia cît şi bogăţia n-au reuşit pînă acum.”
—Ken Hubbard, Abe Martin’s Broadcast, Christianity Today, “Reflections,” Vol. 44, no. 7.
Un alt mesaj pe care ni-l transmite Ecleziastul este că,
ORICE OMUL ÎNTREPRINDE ÎN VIAŢĂ FĂRĂ DUMNEZEU, NU ESTE SIGUR CĂ REUŞEŞTE…
De fapt, nici pentru creştin (omul cu Dumnezeu) lucrul acesta nu este garantat. Unul poate să-şi crească copiii
foarte bine şi totuşi să se răzvrătească foarte cumplit pentru că natura omenească este imprevizibilă. Efortul
depus de acest părinte să fie inutil. Un altul nu şi-a dat tot interesul să-şi crească copiii pe căile Domnului şi
totuşi copiii acestuia să aleagă de bunăvoie să-l urmeze pe Isus Hristos. Cu alte cuvinte, fără Dumnezeu,
orice lucru făcut de om, fie că-i făcut bine, fie că-i făcut rău, este sortit eşecului. Dar în Hristos se găseşte
harul lui Dumnezeu, aşa că dacă un om îşi creşte copiii bine şi aceştia îl urmează ca adulţi pe Isus, iar un altul
nu îşi creşte foarte bine copiii, dacă totuşi aceştia aleg ca adulţi să-l urmeze şi ei pe Isus, totul se datorează
harului lui Dumnezeu. Efortul uman în afara lui Dumnezeu este zadarnic !
În această lume nu avem promisiunea certă a culegerii roadelor trudei şi muncii noastre ! Dacă se întâmplă
să beneficiem de pe urma ei, este un mare har pe care Dumnezeu ni l-a acordat !
O concluzie tacită la care ne conduce ecleziastul este că viaţa înseamnă mai mult decât atâ t: Isus Hristos!
Luca 12 – “Viaþa este mai mult de cît hrana, ºi trupul mai mult de cît
îmbrãcãmintea”
Ecleziastul reprezintă un monument al căinţei lui Solomon şi al rededicării sale faţă de
Dumnezeu, un ghid de evitare al goanei după fericire şi împlinire în pofida existenţei în noi a
“gîndului veşniciei”. Goană care să sfîrşească în aceeaşi dilemă cu care el s-a confruntat. Căutînd
sensul vieţii, Solomon conchide, teme-te de Dumnezeu. A-l căuta altundeva, în bani, faimă, sau
plăcerea vieţii, ne va lăsa profund insatisfăcuţi deoarece sufletele noastre tînjesc după ceva durabil.
Frustrarea noastră se naşte din ahtierea sufletului după Cel al cărui chip i-a fost imprimat la creare şi
care a pus chiar eternitatea în el. (3:11)
Doar relaţia cu Cel care ne-a creat şi care a dispus aducerea noastră în această lume, într-adevăr
satisface sufletul uman. Restul e furaj !
Şi chiar atunci cînd nedreptăţile şi necazurile acestei vieţii lovesc din plin, sensul direcţiei vieţii care
se teme de Dumnezeu şi care este conştientă de socoteala care o va, se poate păstra. Orice altceva
este goană-n vînt !
9
Să facem un rezumat sumar (foarte sumar) al cărţii!
Solomon ne prezintă constatările foarte obiective şi precise ale vieţii fără Dumnezeu. Într-adevăr el a făcut din
existenţa umană obiectul studiului său atent şi stăruitor!
Apoi, oferă o filozofie fructificată în teologie, lucru rar. Rar fiindcă îndeosebi filozofia se arată zadarnică prin
aceea că nu vrea să tragă concluziile care se impun.
După ce în primul capitol îşi anunţă intenţia de a studia existenţa umană pentru a-i afla rostul,
13 Mi-am pus inima să cercetez şi să adîncesc cu înţelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o îndeletnicire plină de
trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
…în 2:3 declară că s-a hotărît să fie “plezirist” (epicurean) în felul în care va trăi:
3 Am hotărît în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cîrmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel
în nebunie, pînă voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor supt ceruri, în tot timpul vieţii lor.
Dar va afla repede că pînă şi căutarea înţelepciunii rezultă în inutilitate, este caracterizată de zădărnicie, …
dacă se face independent de Dumnezeu:
14 înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întunerec. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaş
soartă.
15 Şi am zis în inima mea: ,,Dacă şi eu voi avea aceeaş soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?“ Şi am zis
în inima mea: ,,Şi aceasta este o deşertăciune.“
16 Căci pomenirea înţeleptului nu este mai vecinică de cît a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi
înţeleptul moare, şi nebunul!
2:17 – am urît viaţa !
Atunci am urît viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face supt soare: totul este deşertăciune şi goană după vînt.
2:18 – am urît munca !
Mi-am urît pînă şi toată munca pe care am făcut-o supt soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se
bucure de ea.
2:20 – am atins culmea disperării !
20 Am ajuns pînă acolo că m’a apucat o mare desnădejde de toată munca pe care am făcut-o supt soare.
Căutarea şi cultivarea acestor ocupaţii separat de Dumnezeu ne condamnă la disperare. Ne aruncă în
mlaştina deznădejdii ! Nu puţini filozofi au ajuns exact la aceeaşi concluzie. Poate aţi auzit de Emil Cioran ? El
a scris o carte intitulată “Pe culmile disperării”. Mulţi s-au sinucis citind-o.
Dar Solomon nu s-a oprit aici în deşertăciunea filozofiei nefructificate, ci ne conduce la una dintre concluziile
sale din carte care nu putem decît să recunoaştem că este inspirată divin. Aceasta este o filozofie care şi-a
atins ţelul filozofării, reprezintă o constatare fructificată, concretizată în aplicaţie practică, de viaţă:
2:24 Nu este altă fericire pentru om decît să mănînce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala
lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mîna lui Dumnezeu.
25 Cine, în adevăr, poate să mănînce şi să se bucure fără El?
Deci, fericirea vieţii din această lume “vine din mîna lui Dumnezeu”. Nu separat de Acesta!
Satisfacţia vieţii trăite la nivel uman nu se poate cunoaşte “fără El”.
Corect ? Cît se poate de corect ! Mai încercaţi doar să demonstraţi opusul şi vă voi arăta cei mai disperaţi
oameni în viaţă !
“VREMEA POTRIVITĂ”
În cap. 3 Solomon recunoaşte existenţa unei “vremi potrivite” pentru orice lucru din această viaţă.
Este impresionantă lista întocmită de el a ocupaţiilor şi activităţilor omeneşti care cunosc acea “potrivire” în
timp, care-şi găsesc rostul la un moment dat.
10
Să ne oprim asupra concluziei din cap. 3, vers. 12 şi 13 unde se exprimă faptul că s-ar cuveni ca omul să se
bucure de un trai bun în această lume, dar să notăm că se precizează că acest lucru nu este un “drept” cum
greşit este învăţăt omul modern, ci un “dar”, un “favor” de sus. Divin. Mai precis, “un dar de la Dumnezeu”.
12 Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decît să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor;
13 dar şi faptul că un om mănîncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregei lui munci, este un dar dela Dumnezeu.
Istoria se repetă, fără ca omul să înveţe ceva din ea ?
14 Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceeace face El nu mai este nimic de adăugat şi
nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El.
15 Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăş înapoi ce a trecut.
Să ne oprim şi asupra concluziei din cap.3, vers. 16. Solomon remarca injustiţia din lume.
16 Am mai văzut supt soare că în locul rînduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rînduit pentru dreptate
este răutate.
Dar, spre deosebire de toţi blazaţii veacului, Solomon vine cu remarca inspirată:
17 Atunci am zis în inima mea: ,,Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice
lucru şi pentru orice faptă.“
Mai recunoaşte existenţa competiţieI în fiecare domeniu, dar şi ce se află la baza ei: invidia omenească !
4:4 Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta
este o deşertăciune şi goană după vînt.
4:13-16; o notă autocritică şi autobiografică ?
Cap. 5
Ves.1 – sfat pentru o înfăţişare şi exprimare precaută în casa şi-n prezenţa lui Dumnezeu.
Păzeşte-ţi piciorul, cînd intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi, decît să aduci jertfa nebunilor;
căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.
“Jertfa nebunilor” !! Cîţi o aduc ! Şi nu ştiu că fac rău cu aceasta.
Poate merită să dezvolt un pic conceptul acesta introdus aici de Solomon: “jertfa nebunilor” !
Solomon are grijă să ofere avertismente privind conduita închinătorului înainte, în timpul şi ulterior închinării
publice. Aparent întreg pasajul cuprins de la vers. 1 pînă la vers. 7 se ocupă de greşelile cele mai comune
care zădărnicesc închinarea omului şi o fac să fie inutilă, mai degrabă un deserviciu care şi-l aduce singur,
decît un serviciu care l-ar fi adus lui Dumnezeu.
Erorile săvîrşite de închinători sînt definite după cum urmează:
- vorbitul mult şi necugetat înaintea lui Dumnezeu – v.2 “nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima
cuvinte pripite…”
- mai puţin vorbit şi mai mult făcut ! Aceleaşi metehne care au stricat iudaismul antic, bîntuiesc şi biserica
modernă… atîtea cuvinte sînt tipărite, transmise pe calea undelor, rostite din amvoane, discutate printre
membrii..
- apoi, visele – se declară că-n mulţimea viselor se găseşte deşertăciune şi că acestea sînt adesea
rezultatul grijilor… aviz, interpreţilor de vise din adunările creştine, şi celor care aleargă spunînd “am avut
un vis” ! v.3, 7
- jurămintele de schimbare în bine neţinute atrag dezaprobarea Lui !
Închinarea plăcută lui Dumnezeu şi binecuvîntată pentru aducătorul ei începe anterior prezentării ei în
adunare. Acesta este sfat preţios vizînd conduita închinătorului înainte de ajunge la casa Domnului. I se spune
“să-şi păzească piciorul”, care nu se referă direct la a avea grijă pe unde merge înaintea serviciului divin, ci la
cum merge pe drumul pînă acolo. Adică, să nu se înfăţişeze acolo oricum, fără să se fi gîndit dinainte la ce va
face acolo. Dacă este să se “apropie” de El, să-şi dea bine seama ce face şi ce vrea. Duminicile străbunilor
noştri debutau de sîmbătă seara, şi în parte influenţa sfîntă a duminicilor lor care-i urmărea pînă-n ziua de luni,
11
se datora acestui fapt. Ce folos avem dacă pînă-n uşa bisericii discutăm problemele noastre, mai rău, politica
şi afacerile ? Inimile care nu sînt împodobite cu roua meditaţiei, probabil nu vor ajunge să fie saturate de apa
vie torenţială din adunare !
Ca prin urmare putem înţelege că o adecvată pregătire pentru închinare este chiar mai de preţ decît
închinarea propriu-zisă! Fără ea, este o “jertfă a nebunilor” !
Observaţi că se spune că “ei nu ştiu că fac rău cu aceasta”!
Motivul ? Fiindcă nu vin gata mai degrabă să asculte, ci să fie ascultaţi şi să le rostească inima cuvinte pripite.
Totul este corelat. Indiferent cît de mult frecventăm casa Domnului, dacă venim cu inimi nepregătite şi minţi
deconectate (absente!), rămînem neînvăţaţi, şi atunci jertfele noastre sînt respinse.
Jertfa nebunilor mai este contrastată cu închinarea calculată, cugetată şi gîndită după cum urmează.
Aceeaşi grijă şi prevedere care să împiedice piciorul să fie pus degrabă în casa Domnului, să înfrîneze şi
inima să se semeţească în adunare. Măreţia Lui şi nimicnicia noastră ar trebui să pună frîu cuvintelor pripite şi
gurii slobode. O rezervă ar trebui să caracterizeze tot ce spunem şi declarăm în adunare. Desigur, nu rezerva
indiferenţei, ci aceea a realizării vredniciei Celui înaintea cui ne găsim.
Ce se alege de un uriaş procentaj al cuvîntărilor şi rugăciunilor din biserici ? Nu pentru mulţimea cuvintelor, ni
se spune, vom fi ascultaţi. Deducem că pentru calitatea lor. Rugăciunea sinceră, scurtă asemenea unei
vibrante interjecţii denotă o cugetare anterioară la Cel căruia îi este adresată, spre deosebire de repetiţiile
deşarte de cuvinte şi rugăciunile volubile spuse fiindcă toţi sînt de acord cu ele, sau fiindcă trebuiesc auzite de
toţi.
O a treia directivă priveşte conduita ulterioară închinării publice. Stabileşte principiul general al jurămintelor
care trebuiesc ţinute şi nu făcute degeaba. Sub efectul prezenţei sale în sanctuar, închinătorul îşi propune
schimbări şi-şi impune hotărîri a căror întîrziere în îndeplinire este periculoasă. Toate deciziile bune şi
convingerile spirituale formate pot fi considerate “jurăminte”, şi este adevărat că mai bine nu ni le-am fi format
decît să nu ni le respectăm.
(adaptare “generoasă” după comentariul lui Alexander Maclaren)
Spuneam la început că Solomon recunoaşte că secretul unei vieţi care să aibă sens şi să cunoască împlinire
constă dintr-o tinereţe consacrată Domnului şi că după toate probabilităţile se pare că a ajuns la această
concluzie, (doar?) la bătrâneţe. Viaţa nu poate fi trăită într-un abandon în plăcere şi uşurătate !
Citeşte 12:1-7 !
1 Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice:
,,Nu găsesc nici o plăcere în ei“;
2 pînă nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele, şi pînă nu se întorc norii îndată după ploaie;
3 pînă nu încep să tremure paznicii casei (mînile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); pînă nu se opresc ceice macină (dinţii),
căci s’au împuţinat; pînă nu se întunecă ceice se uită pe ferestre (ochii);
4 pînă nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), cînd uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei pasări, glasul tuturor
cîntăreţelor se aude înăbuşit,
5 te temi de orice înălţime, şi te sperii pe drum; pînă nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abea se tîrăşte lăcusta, pînă nu-ţi trec
poftele, căci omul merge spre casa lui cea vecinică, şi bocitorii cutreieră uliţele;
6 pînă nu se rupe funia de argint, pînă nu se sfarmă vasul de aur, pînă nu se sparge găleata la izvor, şi pînă nu se strică roata dela
fîntînă;
7 pînă nu se întoarce ţărîna în pămînt, cum a fost, şi pînă nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.
Tot Ecleziastul a spus şi,
12:12 Încolo, fiule, ia învãþãturã din aceste lucruri; dacã ai voi sã faci o mulþime de cãrþi, sã
ºtii cã n'ai mai isprãvi, ºi multã învãþãturã oboseºte trupul.
Aşa că să încheiem aici studiul nostru !
Să tragem linie !
Nu ce mănîncă omul îl face tare, ci ce digeră.
Nu ce cîştigă îl îmbogăţeşte, ci ce păstrează.
Nu ce citeşte îl face înţelept, ci ce-şi aminteşte din ce-a citit.
Nu ce predică sau se roagă îl face un credincios, ci ce practică.